Dupa 30 de ani de la executia sotilor Ceausescu – rememorari

Iarna lui 1989 aveam 14 ani. Cum eram in ziua de 16 Decembrie 1989 ma aflam la matusa mea la tara, aproape de Piatra-Neamt. La varsta aceea eram suparat ca nu era zapada si obiceiul meu era sa ma dau cu schiurile pentru ca invatasem din clasa a V-a sa schiez la Busteni! Eram prin curte si auzeam radioul, jucandu-ma si incercand sa trec pasa proasta cu lipsa zapezii. Viata la tara. La radio Europa Libera tot auzeam stirile despre Timisoara. Si cum mie mi-a placut intotdeauna sa ma joc de-a radioul imi facusem chiar o mini statie acasa, care bineanteles era functionabila dar numai acasa! Copil fiind, nu prea imi dadeam seama, stirile curgeau, eu nu ma pricepeam asa ca “oamenii mari” la analizele politice ale vremurilor; cu toate acestea simteam si ma apasa o neliniste, ceva rau are sa se intample mi-am spus in sine. Nu stiam ce, nu intelegeam eu mare lucru, insa acea stare de neliniste pe care o stiam deja si cateva din etapele vietii imi confirmasera pana atunci ca mai mereu aveam “dreptate”, adica de prea putine ori sa ma insel. Aveam niste calitati ale mele, le depistasem de la o varsta mai frageda.

Ma gandeam ca tatal meu trebuia sa imi aduca un telefon militar de campanie! Vazusem la un coleg de scoala al carui tata era maistru militar si ardeam de nerabdare sa imi aduca si mie cutia de lemn verde cu telefonul in ea. De fapt receptorul era impozant si faptul ca suna imi placuse! Au trecut zilele de vacanta petrecute la matusa mea si am revenit acasa. Toate frumoase, toate in normalitate, cu toate acestea apasarea mea persista si nu stiam de ce. Dorinta mea se implinise, nu mai aveam contact cu Europa Libera si telefonul de campanie il primisem cu doua zile inainte de Revolutia din Decembrie. Ce era interesant la aceasta tehnica era ca ma atragea – imi aduc aminte perfect – soneria, faptul ca era ciudat, culoarea aceea verde… era interesant.

Zilel au trecut pana in ziua de 22 Decembrie cand eram singur acasa! In vacanta citeam cate ceva – un numar din revista Cutezatorii – insa la un moment dat am auzit lumea panicata afara. Am mers catre geam si oamenii strigau: “Deschide mai televizorul… Da drumul la televizor! Ceausescu a cazut! La Bucuresti se intampla lucruri….” Zis si facut. Am deschis televizor si pentru acea perioada era semnalul Tv. Wawuu mi-a spus se vede la ora aceasta, era in jurul pranzului daca imi aduc bine aminte. Cand cu pureci, cand cu codul de bare, apoi oamenii care spuneau ca Ceausescu a cazut! A fugit!

Din casa auzeam cum lumea striga ca apa era otravita. In schimb acest aspect nu ma panicase mai deloc pentru ca mi-am spus in sine mea: “Nu are cum… oamenii sunt debusolati!” Asa ca am luat pestii din borcanul in care ii tineam, i-am pus apa de la robinet. Nu murisera, apa era buna dar lumea panicata in continuare. Numai asta se auzea: “Nu beti apa ca este otravita! Au otravit apa…” Nu cunosteam definitia diversiunii dar ceva, ceva, tot intelegeam eu in sensul acesta. Am coborat pentru ca tot eram singur acasa, lumea fugea dintr-o parte in alta sa mearga la alimentara pentru a cumpara apa minerala. Revenind in casa mi-am dat seama ca ceva nu este in ordine si stateam. Nu eram speriat, doar parca asteptam ceva sa se intample. Mama schimbul I la Combinatul de Fibre si Fire Sintetice Savinesti din Neamt, a ajuns acasa mai devreme si asta m-a mirat. Era imediat dupa pranz aproximativ 1:35 PM. Am auzit cheile in usa crezand ca e sora mea si cand colo? Ce sa vezi… era mama! Speriata, agitata… ma gandeam eu in sinea mea: “Oare de ce a venit asa de repede?” Normal trebuia sa ajunga la 3:00 PM. M-a intrebat de sora mea. Insa ea era la liceu mai mare si se afla in oras iesita cu ai ei prieteni!

Ceva mai tarziu a aparut si tatal meu speriat acasa! Lucra simplu sofer la consiliul popular Judetean Neamt! Copilarisem in cladirea aceea unde astazi s-a transformat in Prefectura si CJ. Aceasta fusese ziua de 22 Decembrie. Evident, intre timp mi-am dat seama de ce se intampla. Mama era speriata ca orice femeie, ca vin rusii peste noi si imi aduc aminte cum plangea. Ce-I drept nici asta nu credeam pentru ca daca ar fi fost un pericol mare l-as fi simtit. Asa ca in sinea mea faza cu rusii a cazut! Nu tinea. Ne uitam la televizor tacuti. Nimeni in casa nu mai spunea nimic insa eu analizam tot. pana si declaratiile oamenilor intre ei, ale vecinilor de scara si bloc pentru ca era forfota si nu prea ne mai lasau afara de sarbatori la fotbal.

A venit si ziua de 23 Decembrie ‘89. Simteam o apasare si mai mare. Toata lumea preocupata de fuga lui Ceausescu, ei cum asteptau imi aduc aminte perfect sa il prinda. Oamenii se mobilizasera cu banderole tricolore la mana pe scarile blocurilor, pari in mana si topoare pentru a nu intra teroristii.

Ajunul Craciunului am coboborat si eu curios. Eram mic in viziunea lor si nu prea ma lasau ei pe mine asa usor cum sunt copii din ziua de astazi, toti cu tehnologie. Atunci nu era! tatal meu era in casa scarii cu usile inchise cu niste pari in mana, pazeau. Asta ma distra cel mai tare… Panicati dar parii nu lipseau. “Ce pazesc oamenii acestia ma intrebam?” Ii ascultam, vorbeau despre Ceausescu, ii simteam incordati, incoerenti, tematori, neorganizati si asta imi atragea atentia. “Oameni mari, oameni mari dar degeaba” mi-am spus! Una peste cealalta chiar in ziua de 24 Decembrie, Ajunul Craciunului, in fata unui restaurant din cartierul Precista tocmai ce se impuscase un cadru militar de la unitate in masina si ramasese acolo. Era parbrizul de la Dacie plan de sange in partea drepta fata. Asta ma inspaimantase putin, cand am vazut baltoaca de sange pe geamul masinii. Pentru ca am iesit in oras sa vad si tancurile din fata Consiliului Popular Judetean Neamt. Lumea agitata, adunata pe acolo. Scandau, strigau dar nu cum vazusem la televizor, ceea ce se intampla in Bucuresti. Erau pasnici. Pe mine sincer sa fiu ma fascinasera tancurile cum stateau de-o parte si de alta. Evident ca am revenit acasa singur si incercam sa constientizez ce se intampla.

Prima zi de Craciun, 25 Decembrie 1989… ziua asta nu aveam sa o uit! Eram in prima parte a zilei cu oamenii in scara blocului care pazeau intrarea. Atunci am consitientizat pentru prima data ca ceva este pe cale sa se intample – vorba romanului – si mi-am spus in sinea mea: “Oamenii astia mari nu gandesc. Nici nu isi dau seama ce or sa faca! Insa fac cea mai mare prostie din viata lor! Pentru ca nu este bine planul lor.” Prinderea lui Ceausescu si moartea acestuia, pentru ca majoritatea discutau despre asta! “Oamenii mari gresesc chiar daca nu isi dau seama!” Cand ii vedem cat sunt de porniti si in acelasi timp speriati. Nu stiu in alte parti cum au fost si au decurs aspectele. Dar imi aduc aminte cum am repetat din nou in sinea mea “Oamenii gresesc cu ceea ce vor sa faca! Prostie si or sa vada ei mai incolo!”

In seara zilei de Craciun am devenit deodat’ agitat. Ulterior dupa nici 15 minute am auzit la oameni si in casa cum se bucurau ca l-au prins pe Ceausescu si ca va fi procesul lor. Am asteptat timorat. Nu pot spune ca imi era teama  – desi totusi teama o simteam printre oamenii din jur si vecinii care tot ne calcau pragul casei – pentru ca in toate zilele se impartaseau informatii, opinii, chestiuni care ma depaseau. Majoritatea dintre ele erau false. Atunci am vazut pentru prima data si intentiile unora politice si ulteriori au ajuns mari politicieni de duzina insa pentru ca si in ziua de astazi sunt mai mereu beti.

Evident ca impreuna cu familia am privit intregul proces si executia de la final care mi-a ramas ca o amprenta – nu as putea spune ca o trauma – dar amprenta, categoric da. Aceasta amprenta aveam sa o regasesc 30 de ani mai tarziu in fata casei cuplului Ceausescu – una dintre ele – din Primaverii in ziua de 23 februarie 2019 la Bucuresti. Aceasta ca o paranteza! Ce am simtit atunci? Referitor la prinderea lui Ceausescu? Executia lui? O durere si ca acela a fost cel mai grav aspect pe care “oamenii mari” il facusera. Din acel moment nu am mai avut liniste cateva zile. Imi aduc aminte ca pentru prima data am cerut mamei sa dorm cu tatal meu, eu care de regula care dormeam cu soara in camera noastra. Nu mi-am dat seama atunci de calitatile mele de medium, dar apasarea din zilele imedit urmatoare si durerea pe care am simtit-o nu o pot descrie. Nu stiam de ce tot imi spuneam in gand: “Mai… da oamenii acestia l-au omorat pe Ceausescu si in loc sa fie ca si cum el a murit parca ar fi viu in continuare si el si Elenea Ceausescu!” Aceasta afirmatie banuiesc ca am facut-o simtind in continuare temerile si incertitudinele oamenilor dar si starea mea ciudata de atunci pe care chiar nu o puteam explica. Pentru ca desi ii vazusem executati, pentru mine erau ca vii. Adica ca si cum nimic nu se intamplase. Ba mai rau aveau sa urmeze anii care sa le aduca constiinta oamenilor mari ca au gafat tare de tot.

Au trecut 30 de ani de la evenimente si acum rememorand acele trairi pe care evident in calsa a VIII-a fiind, vacanta de iarna, parca le simt si acum. Daca am avut sau nu “dreptate”?! Concluziile le poate trage fiecare dintre voi in parte. Pe mine ce ma mira, este ca de atunci mi-am dat seama ca lucrurile – “Revolutia” – si toate celelalte aspecte o vor lua razna, iar oamenii nu o vor duce bine. Era iluzia unei bucurii false chiar asa mi-am si spus atunci! Daca stau si ma gandesc ca participant efectiv la evenimentele din timpurile respective facand un scurt exercitiu de rememorare cognitiva se pare ca nu m-am inselat deloc.

Si mai interesant a fost inceputul anului 2019 cand ma aflam la Bucuresti. Intr-o Sambata seara am iest la un PUB din Bucuresti sa ma relaxez. Mergand cu taxiul, la un moment dat nu stiu cum de imi atrage atentia casa Ceausestilor din Primaverii si il rog pe taximetrist sa opreasca. Cum nu eram din Bucuresti, nu cunosteam multe aspecte ale timpurilor apuse, am coborat, am aprins o tigara si ii spun respectuos omului: “Dom’le nu-i asa ca aici au trait Elena cu Nicolae Ceausescu?” Omul imi raspunde: “Da!” Cat am fumat am privit casa si incepusem deja sa ii explic soferului anumite aspecte pe care nu aveam de unde sa le stiu. Interesant este ca omul imi confirma totul de parca as fi fost de acolo. De exemplu ii spuneam cum era oprita circulatia in zona si ii indicam directia pe cand stateau Ceusescu acolo. I-am aratat imi aduc aminte cum priveau si de la ce geam iar dansul imi confirma. Am trait destule si am avut o serie de flash-uri interesante. Era 23 februarie 2019, de ce stiu acest aspect. Simplu! Pentru ca tehnologia din ziua de astazi ne ajuta si m-am uitat la datele fotografiilor facute atunci. Ceea ce m-a bulversat cel mai mult in timp ce faceam fotografii si mai fusesem in locuri din acestea atat in romania dar indeosebi in Marea Britanie sa studiez, ei erau parca acolo si nu pot spune acum ca le-am vazut siluietele la geam insa amprenta lor am simtit-o si un gand al razbunarii. Mi-am spus sec fara sa ma auda nimeni: “Poate ti se pare John!” Ulterior am plecat.

Ei bine ceea ce doream sa spun, este faptul ca acolo am simtit aceiasi durere de acum 30 de ani si amprenta din prima zi de Craciun cand au fost executati. Nu intamplator terminand tigara si ajungand in zona centrala din Bucuresti, am facut o “escala” si la cladirea CC de unde cuplul Ceausescu a fugit cu elicopterul de pe cladire iar insotitorul imi povestise cate ceva referitor la acele momente. Si chiar daca in 1989 ma aflam la Piatra Neamt, acolo fiind am trait parca acele momente cu fricile, disimularile si spaima oamenilor loviti! Ma refer in zona cladirii CC de unde a fost si au inceput toate. Probabil nu intamplator devitalizarea a fost atat de mare, incat in ziua urmatoare am cerut sprijinul medicilor din capitala si am avut nevoie de 10 zile pentru recuperare si odihna.

Nu pot sa trec peste alt aspect si am sa vi-l povestesc la final. Unde as dori sa mai mentionez inca un aspect important. Eram in ziua de 31 Decembrie 2018 in drum spre Ploiesti de la Pitesti. Acoo ma astepta cineva sa petrecem impreuna Revelionul dintre 2018/2019. In momentul trecerii noastre prin Targoviste o casa ne-a atras atentia mie si soferului astfel incat am oprit! Simteam aceiasi amprenta din 25 Decembrie 1989, am coborat… am aprins o tigara si am poposit acolo cateva minute, uitandu-ne unul la celalat pentru ca apasarea era la fel de mare cel putin pentru mine. Soferul masini a spus ca I se pare interesanta cladirea la care ne uitam amandoi. Chiar ne intorsesem din drumul nostru initial pentru ca de… asa mai facoamenii uneori de la o varsta. Si nu mare a fost mirarea soferului care se vede, cunoastea zona cand i-am spus: “Uite pe artera asta au fost prinsi sotii Ceusescu!” iar omul in cele din urma mi-a confirmat ca da, asa a fost…

O cladire bine incercuita din Targoviste ale caror garduri impunatoare m-au dus cu gandul ca probabil sotii inainte de a fi dusi la sediul Militiei, de spaima sau alte motive, a fost foarte posibil ca totul sa fi inceput de acolo. Dar cine le stie? Numai Universul poate da raspunsuri cu ce a fost in realitate si cum le-a aranjat!

De ce dupa atata timp? De ce astazi am simtit nevoia sa impartasesc toate acestea? Pentru ca probabil au trecut 30 de ani de atunci? Catgoric nu! Asa am simtit si pentru ca de mic ma simt “vinovat”. Amprenta am lasat-o in umbrele trecutului dar se pare ca totusi am fost pe aproape. O moarte, un om, un conducator! “Oamenii mari au gresit!” Stau sau nu lucrurile asa? Daca au gresit sau nu, cu toate acestea asa am gandit in sinea mea, acum 30 de ani… – J.B.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *